Interviu cu Radu Popa: arhitectura ca memorie urbană

Radu Popa lucrează în Cluj-Napoca de peste douăzeci de ani. A restaurat clădiri de pe Calea Moților, a refuzat proiecte care i se păreau incompatibile cu contextul urban și a scris un ghid de arhitectură eclectică transilvăneană pe care l-a distribuit gratuit online. L-am întâlnit într-o după-amiază de octombrie, în biroul său din Centrul Vechi, cu planuri rulate pe jumătate pe masă și o ceașcă de cafea răcită pe un dulap de arhivă. Am început prin a-l întreba ce înseamnă pentru el memoria urbană. „O clădire nu e doar piatră și mortar”, ne-a spus. „E documentul fizic al unui mod de a gândi spațiul, al unui moment social și economic. Când o demolezi, nu pierzi doar un obiect — pierzi o mărturie.” Restaurarea, ne explică Popa, nu este conservare sterilă. „Nu transform o clădire în muzeu. O fac să poată trăi din nou, să aibă o funcțiune, să respire. Dar fac asta respectând stratificarea istorică — lăsând vizibil ce a fost adăugat în fiecare epocă.” Tensiunea cu investitorii este inevitabilă, recunoaște el. „Investitorul vede un teren cu potențial de construire. Eu văd un ansamblu cu o logică spațială. Negocierea este de fiecare dată un exercițiu de diplomație.” Exemplul pe care îl dă este un imobil de pe strada Horea, pe care l-a recuperat împreună cu un dezvoltator dispus să sacrifice metri pătrați pentru a păstra fațada originală și structura curții interioare. „A ieșit mai scump. Și mai bun. Și s-a vândut mai repede.” Argumentul economic, observă el cu un zâmbet, funcționează uneori acolo unde argumentul cultural nu ajunge.

Ce înseamnă un oraș care uită

Întrebat ce se întâmplă cu un oraș care demolează sistematic fără să restaureze, Radu Popa devine mai serios. „Pierde continuitatea narativă. Locuitorii nu mai pot citi orașul — nu mai pot înțelege de unde vine locul în care trăiesc. Și asta produce un fel de dezrădăcinare colectivă. Nu dramatică, nu vizibilă imediat, dar reală.” Cluj-Napoca are, în opinia lui, o șansă pe care alte orașe românești au irosit-o deja: un corp substanțial de arhitectură istorică încă în picioare, o comunitate de arhitecți conștiincioși și o administrație locală care, cel puțin în unele privințe, a ales să investească în patrimoniu. „Nu suntem perfecți. Am pierdut clădiri importante. Dar mai putem alege bine de acum înainte.” Înainte să plecăm, l-am întrebat ce sfat ar da unui proprietar care a moștenit o clădire veche și nu știe ce să facă cu ea. „Să nu se grăbească. Să cheme un arhitect înainte să cheme un contractor. Și să înțeleagă că valoarea reală a acelei clădiri nu este în cât costă să o dărâme, ci în cât poate valoriza tot ce o înconjoară.” Un sfat simplu, dar care rezumă bine felul în care Radu Popa vede meseria sa: nu ca o practică tehnică, ci ca o responsabilitate față de timp.